Legenda întemeierii comunei Ilva Mică
Doi frați cu numele Ili Mic și Ili Mare, care locuiau în hotarul comunei Iad (Livezile), au fost nevoiți, din cauza năvălirilor tătărești, să se refugieze cu familiile lor și cu vitele peste vârful dealului Strâmba și s-au așezat într-o vale ascunsă, care până azi se cheamă „Valea Ili”, iar apa care o străbate „Pârâul Ili” (amintit într-un document din 1771 sub denumirea de „Pârâul Illj” - Arhiva Bistriței.). Această vale se află în hotarul Ilvei-Mici, pârâul avându-și izvorul în dealul Bazarnicului.
Această familie, ce a format primul mediu al comunei (20 de familii), ar fi deschis primul hotar de lângă pârâul Ili numit „Ciungi”. Silit de conformația nefavorabilă a terenului, Ili Mic împreună cu ai săi au părăsit acest loc stabilindu-se în locul unde Ilva se vărsa în Someș, teren ce se numește „Poiana”, singurul loc potrivit pentru o așezare, restul hotarului fiind acoperit de păduri.
În acest timp, fratele său Ili Mare pleacă pe Ilva în sus, înființând comuna Ilva-Mare. Mai târziu, în „Poiană” s-a stabilit un individ cu numele Sângeorzan, originar din comuna Sângeorz-Băi, care avea slujba de a transmite știrile și poșta. Pentru că se înțelegea bine cu băștinașii, a rămas pe loc, primind o porțiune de pământ. De la el se trage familia Sângeorzan, foarte numeroasă în Ilva-Mică. Tot legenda spune că Ili Mic este șchiop (știop). De aici se trage numele familiei știopoaie, care la început a fost foarte numeroasă în comună. Dat fiind faptul că s-au născut mai multe fete decât băieți, care prin căsătorie nu-și mai păstrau numele de familie, astăzi s-a ajuns ca numărul membrilor acestor familii să fie destul de redus.
Ocupații tradiționale
În comuna Ilva-Mică locuitorii cresc în principal ovine, iar primăvara (23 aprilie) oamenii le strâng, se sfătuiesc, se asociază, formând „boteie” - prin învoială mai multe boteie alcătuiesc o stână (500-1000 oi).
Tot acum se angajează până la Sâmedru (Sf. Dumitru) păcurari și strungași. Se hotărăște locul pășunatului în munte (mutarea) după numărul oilor, locul și data împreunatului oilor sau „băgatul oilor pe brânză”, plata baciului păcurarului și strungașului.
Păcurarii de la data stabilită strâng oile oamenilor pășunându-le în hotarul satului.
„Împreunatul oilor” se realizează în prima jumătate a lunii Mai, în hotarul satului. În acest scop fiecare „stânaș” (proprietarul cu cele mai mule oi) și-a pregătit în prealabil vasele stânei care se opăresc cu apa fierbinte și se spală căldarea de urdit. Cu o zi înainte proprietarii se adună la locul hotărât pentru împreunat pentru a construi staulul și coliba sau „mutarea” dar și pentru a mulge oile pentru control și a verifica corectitudinea măsurătorii de a doua zi. În acest sens, proprietarii de botei mulg oile de la alt botei. După mulsoare oile sunt pășunate până seara târziu, la fel și dimineața iar în jurul orei 10 se întrec pentru măsurat. Acum staulul este împărțit în mai multe părți după câte boteie sunt, prin lese. Fiecare despărțitură a staulului are o strungă unde fiecare proprietar își mulge oile în vederea măsuratului. Proprietarii se așează pe pietre sau glii de pământ în fața strungii, pun gălețile cu gura în jos pentru a se scurge apa, după care la semnal fiecare începe să-și mulgă oile. Când au terminat, iau găleata de muls și se îndreaptă spre colibă unde baciul va măsura laptele în budacă cu carâmbul. Măsuratul se face în cupe, litri în funcție de care fiecare proprietar își va primi drepturile ce i se cuvin (10-12 ori mai puțină brânză decât cantitatea de lapte de la măsurat). Laptele muls acum se face jintiță.
„Băgatul oilor pe brânză”, „împreunatul oilor”, este un prilej de bucurie pentru proprietari. Băgatul oilor pe brânză se face numai în zile de dulce. Primul merge să-și ia brânza din munte stânașul, urmat la 2-3 zile de ceilalți proprietari care au obligația de a duce păcurarilor pâine, faină de mălai, cartofi, ouă, țuică, sare.
„Porunci-o-al meu bădiță
Din munte de la oiță
Să-i fac pat cu perini moi
C-o durmit pe moșinoi
Să-i fac pat cu periniță
C-o durmit destul pe frunză
Și cât o șezut la munte
L-o bătut tot vânturi multe
Vânturi multe și ploi mari
De când s-o dus păcurar.”
Inf. URSA NASTASIA 81ani Ilva-Mică
Datini, obiceiuri, tradiții, folclor
Ilva-Mică este așezată într-o regiune muntoasă, departe de marile centre industriale și culturale, astfel încât graiul și portul păstrează multe din elementele vechi populare. Obiceiurile, portul popular, graiul oamenilor, arhitectură populară, ritualul nunților, al înmormântărilor, botezurile și celelalte tradiții sunt aproape intacte din punct de vedere al conținutului și al modului de manifestare.
Majoritatea caselor vechi, construite din lemn au un coridor în fața numit „târnaț”, care este împodobit cu o garnitură din lemn încrustat cu modele populare. Pereții caselor sunt împodobiți cu farfurii de lut, icoane de sticlă și ștergare înflorate. Mobilierul se compune de obicei din masă, pat și „laviță”.
Majoritatea caselor se compun din 2 sau 3 încăperi. Încăperea în care se intră de afară se numește „tindă”, iar a doua este camera de locuit numita „casă”. Tinda este mică, lipsită de tavan și chiar și de ferestre. Odaia de locuit, ca și tinda nu este podită și are 4-5 ferestre mici. Cuptorul este așezat în colțul de lângă peretele despărțitor și este atât de mare, încât ocupă un sfert din suprafața odăii. El este compus din doua părți:vatra liberă și un cuptor de fier care se numește „platen”. Deasupra vetrei se află un coș piramidal care duce fumul în pod sau în tindă.
Motivele locale ce împodobesc ștergarele și covoarele(țoluri) se compun din elemente florale, alături de cele de faună, lucrate într-un colorit viu și modelate foarte expresiv. Materialul folosit pentru țesutul covoarelor este în special lână, iar ștergarele sunt țesute din fir de bumbac.
Tot din material de bumbac și cânepă sunt confecționate și costumele naționale tradiționale. Astfel, bărbații poartă pantaloni albi de pănură („cioareci”) și cămașă de bumbac lungă, peste care se încheie cureaua. Pieptarele din piele de oaie pe care le poartă bărbații și femeile, sunt de două feluri: „înfundate” și „despărțite” iar pe deasupra se poartă „gubul” din pănură de culoare neagră.
Pe cap bărbații poartă pălării cu boruri mari, întâlnite în întreaga vale a Someșului, iar mai nou pălării de prăvălie de culoare închisă. În zilele de lucru, încălțămintea obișnuită este opinca, iar în zilele de sărbătoare se poartă bocanci și cizme. Iarna se poartă cojoace din piele de oaie, care apără de frig și de vânturile puternice
Femeile în vârstă poartă pe cap baticuri („năfrămi”) negre și pieptare negre, iar în picioare poartă opinci, ghete sau cizme (ciobote) Fetele se îmbracă cu pieptare din Brason (catifea neagră). Mânecile cămășii („piept”), cât și „poalele” sunt cusute cu flori („pene”), care contrastează cu florile de pe năfrămi. Tinerii poartă pe cap pălării pe care se pun „gerdănele” făcute din mărgele mici, iar la pălării sunt prinse una sau două pene de păun (păunița).
HORA
Dansurile și jocurile specifice comunei Ilva-Mică nu diferă mult de felul în care se joacă în toate satele de pe valea Someșului. Două jocuri sunt mai importante: de mână și de învârtit, al căror ritm este însă mai vioi decât în celelalte sate din jur. Orchestra este formată din trei ceterași: „primașul” - care cânta la vioară, „contralăul” - cântă cu „bracea” și „gordunașul”, care acompaniază la contrabas. Uneori apare și un acordeon sau un taragot.
NUNTA
Este unul din obiceiurile din care din păcate au început să se piardă elementele tradiționale. Perechile de tineri căsătoriți își alegeau mai mulți nași: de obicei opt. Patru din partea miresei și patru din partea mirelui. Celebrarea căsătoriei religioase se face în biserică de către preot. Invitațiile la nuntă se fac cu „cemători”: fete și băieți aleși de mire și de mireasă. Aceștia se deplasează cu o zi înainte pe la casele sătenilor (băieți călare pe cai împodobiți cu flori și ștergare) cerându-le să poftească la nuntă.
În ziua cununiei alaiul mirelui se duce la nași și împreună cu aceștia se îndreaptă spre biserică. În urma mirilor merg nașii, apoi feciorii și fetele. Unul dintre feciori poartă steag împodobit cu spice de grâu, marame și clopoțele care se agită („joacă”) deasupra tinerei perechi.
Petrecerea ce se încheie abia a doua zi dimineața cuprinde printre altele „făgădașul” de la miezul nopții (strânsul banilor, cântecul găinii, spălatul nașilor și jocul miresei în bani).
ÎNMORMÂNTAREA
E adusă la cunoștința localnicilor de către clopotele din turla bisericii, care trag trei zile. Pentru adulți se trag clopotele mari, iar pentru copii un singur clopot mic.
Moartea prematură este deplânsă de bocitoare, care își arată în versuri durerea. Oamenii însoțesc sicriul („sălașul”) cu capul descoperit până la groapă. În timpul oficierii slujbei de înmormântare se împart celor apropiați batiste sau ștergaruri și lumânări. Rudele apropiate și cei ce poartă sicriul, prapurii, sfeșnicelele și crucea primesc ștergare cusute în culori închise. Convoiul mortuar se întoarce de la cimitir la casa decedatului, unde are loc „pomana săracilor”. La 5-6 săptămâni după înmormântare se face „prohodul”. Familia și rudele apropiate poartă doliu până la un an.
DESCRIEREA STÂNEI
Stâna cuprinde coliba, hăurul, comarnicul. Coliba se construiește din bârne în formă dreptunghiulară respectând casele arhaice țărănești. Păcurarii stânelor dispun de condiții dificile de viață ele fiind oglindite în folclorul pastoral.
Coliba este construită din bârne, alcătuită dintr-o încăpere sau două de mărimi diferite (depinde de mărimea stânei).
Stâna propriu-zisă, unde se prepară cașul și urda și doarme baciul, strungașul și mulgătorii. Bârnele de molid încleiat stânește este acoperit cu draniță. Pe jos se așterne podele dar se mai găsește scoarță de brad. Deasupra vetrei căptușită cu piatră se lasă o deschizătură pe unde iese fumul. Pereții laterali se numesc zalaze. Cel din spate dosul colibei, iar cel din față orientat spre povârnișul muntelui (povârneală). Lângă peretele din dos se află polița cu uneltele stânei.
În fața colibei se află Haurul construit din răzlogi. În staur sau târla oilor se pune crivala (un par de 50-60cm) înfipt în pământ cu 3-4 cruci în vârf.
Alături de colibă se construiește comarnicul pe care se pune cașul la uscat. Acesta este alcătuit din 4 pari de 2 m deasupra cărora sub un acoperiș înclinat de dranițe se așează o leasă împletită. Pe clenciurile parilor se agață strecurătorile cu caș pentru a se scurge după care cașul se pune la copt pe leasa comarnicului.
În funcție de numărul de oi la o stână se angajează un baci pentru prepararea produselor lactate, 3-4 păcurari, 1-2 strungași.
Uneltele stânii: găleți de muls și de apă, cupele, felea, budăcile, bărbânțele, fedeleșurile, căldarea, lingura mare, fintălaul, strecurătorile, carâmb, cumpăna. Din lapte de oaie baciul prepară caș, urdă, lapte acru, caș cu jintuit.